ISAAC NEWTON

Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643, Woolsthrope, Grantham, d. 31 martie 1727, Kensington, Londra) a fost un renumit om de ştiinţă englez, matematician, fizician şi astronom, preşedinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor ştiinţifice care vor revoluţiona ştiinţa, în domeniul opticii, matematicii şi în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracţiei universale şi, prin studierea legilor mişcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la inventarea şi dezvoltarea calculului diferenţial şi a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mişcarea globului terestru, cât şi a altor corpuri cereşti, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar şi hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiaţii monocromatice de diferite culori.
Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaş a fost domeniul astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuşi. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică şi matematică a activităţii sale, ci a rămas de preferinţă fizician. În aceasta constă neobişnuita tenacitate şi economia gândirii sale. Până la Newton şi după el, până în timpurile noastre, omenirea n-a cunoscut o manifestare a geniului ştiinţific, de o forţă şi o durată mai mare.
Newton a fost primul care şi-a dat seama de aceasta. Spencer ne comunică următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puţin timp înaintea morţii sale: "Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea."

   Biografie

Newton s-a născut în preajma izbucnirii marelui război civil în Anglia, a fost martorul executării lui Carol I, al guvernării lui Cromwell, al Restauraţiei Stuarţilor, al aşa-numitei "glorioase revoluţii, fără vărsare de sânge din 1688, şi a murit la vârsta de 84 de ani, când regimul constituţional era consolidat. Dar furtunile politice n-au lăsat, se pare, urme adânci asupra vieţii lui Newton. El a rămas, cel puţin în aparenţă, un "filozof" apolitic, în acel sens larg în care cuvântul era folosit în vechime.
Viaţa lui Newton a decurs liniştită, paşnică şi monotonă; el a murit necăsătorit, iar călătoriile lui s-au mărginit la mici distanţe, netrecând graniţele Angliei. Newton s-a bucurat de o sănătate robustă, niciodată nu a avut prieteni apropiaţi, de o vârstă cu el.
Cu toată amploarea extraordinară a preocupărilor sale ştiinţifice, Newton nu a fost un geniu universal, ca Leonardo da Vinci, sau un "polihistor, ca Leibniz. Gândirea şi activitatea lui s-au concentrat asupra "filozofiei naturale sau a fizicii, matematicii şi astronomiei.
Preocupările teologice şi istorice ale lui Newton pot fi considerate doar ca un tribut inevitabil pe care l-a plătit epocii, ca şi mulţi dintre contemporanii lui, deşi el însuşi era uneori înclinat să considere preocupările sale în domeniul teologiei şi religiei drept activitatea lui principală.
Newton s-a născut în satul Woolsthorpe, situat la 10 km sud de orăşelul Grantham, în apropierea ţărmului răsăritean al Angliei.
Despre originea familiei Newton din Woolsthorpe există foarte puţine informaţii. Până la dobândirea titlului de nobleţe, Newton se interesa, pare-se, foarte puţin de strămoşii lui. Cum se întâmplă adeseori, familia îşi amintea, dintre strămoşi, numai de bunici. Este adevărat că după ce a devenit "Sir Isaac", Newton a prezentat Camerei heraldice un tablou genealogic oficial, cuprinzând pe toţi ascendenţii săi până la tatăl stră-străbunicului, John Newton.
Mama lui Isaac rămăsese văduvă şi a decis să se mărite cu Barnabas Smith, un om bogat, de două ori mai bătrân decât ea. Acesta însă şi-a dorit o soţie fără copii, astfel încât a fost nevoită să îl abandoneze pe Isaac (pe atunci în vârstă de 3 ani), pe care l-a lăsat în grija bunicii lui. În 1656, s-a înapoiat la Woolsthorpe cu trei copii – fratele şi surorile lui Isaac. Băiatul avea 15 ani; el putea fi un ajutor în gospodărie şi mama l-a adus în 1658 de la Grantham înapoi la Woolsthorpe. El a rămas la ţară 2 ani, timp destul de îndelungat pentru un adolescent. În afară de câteva anecdote, se ştie foarte puţin despre această perioadă importantă din viaţa lui Isaac, când s-au format caracterul şi înclinaţiile lui.
În relatările despre perioada şcolară a vieţii lui Newton, apărute după moartea sa, este greu să se deosebească faptele reale de legende. În ele se reflectă clar dorinţa firească de a scoate în evidenţă acele trăsături ale lui care s-au manifestat cu toată puterea mai târziu. Şcoala din Grantham, unde Newton a petrecut aproape 5 ani, a avut, probabil, o mare influenţă asupra formării caracterului său, contribuind la însuşirea matematicii, limbii latine şi a teologiei, necesare pentru studiile universitare.
Newton avea pasiunea de a construi jucării mecanice complicate, modele de mori de apă şi de soare. Copilului îi plăcea să confecţioneze zmeie, pe care, uneori, le înălţa noaptea, agăţându-le felinare de hârtie colorată şi răspândind cu această ocazie, în glumă, zvonuri despre o nouă cometă. Soţul nepoatei lui Newton, Condwitt, povesteşte că acesta considera drept prima sa experienţă de fizică aceea pe care a făcut-o în 1658, şi anume: dorind să determine puterea vântului în timpul furtunii, el a măsurat lungimea săriturii sale proprii în direcţia vântului şi în sens contrar.Mai multe mărturii confirmă că Newton avea talent la desen. Pe pereţii camerei sale din casa farmacistului erau atârnate desene, portrete ale conducătorilor şcolii de la Grantham, chipul regelui Carol I (acest tablou din camera lui Newton ne permite să ne facem o idee despre sentimentele sale politice regaliste în epoca lui Cromwell). Sub chipul regelui se aflau versuri, pe care vechii biografi le atribuiau lui Newton însuşi.
Perioadei de la Grantham îi aparţine singura, după cât se pare, idilă din viaţa lui Newton. În casa farmacistului Clark el s-a împrietenit cu mica Miss Storey, pe care o creştea farmacistul. Mai târziu, prietenia, după presupunerile biografilor, s-a transformat în dragoste şi s-a pus la cale căsătoria lor. Ulterior însă, când Newton s-a hotărât definitiv pentru cariera universitară, el a renunţat la intenţia de a se căsători. După tradiţia medievală, membrii colegiului trebuiau să rămână celibatari. Mistress Vincent (fostă miss Storey) îşi amintea la bătrâneţe că Newton era un tânăr tăcut, gânditor şi serios, care participa fără plăcere la jocurile tovarăşilor săi. El prefera să rămână acasă, chiar în societatea fetelor, cărora le făcea adeseori măsuţe, dulăpioare şi alte jucării. Îi plăcea de asemenea, după spusele ei, să culeagă ierburi de leac.
Până la sfârşitul vieţii, Newton a întreţinut raporturi de prietenie cu tovărăşa jocurilor sale din copilărie, a ajutat-o şi a vizitat-o ori de câte ori venea prin locurile natale. Fosta miss Storey a murit la vârsta de 82 de ani. Casa farmacistului din Grantham era astfel, în multe privinţe, plăcută lui Newton. Se spune că în cursul deselor sale drumuri la bâlciul din Grantham, tânărul fermier uita de însărcinările gospodăreşti care i se dădeau, lăsa calul în paza bătrânului servitor care îl însoţea şi petrecea ore în şir la familia Clark.
O dată cu mutarea la Cambridge intervine o schimbare radicală în viaţa lui. Interesele familiale, ale gospodăriei, cunoştinţele şi prietenii, toate sunt uitate în atmosfera austeră de la Trinity College.
Singurul profesor al lui Newton care a exercitat efectiv o mare influenţă asupra lui a fost Isaac Barrow, primul profesor care a ocupat catedra Lucas. Isaac Barrow (1630 - 1667), tânăr profesor pe vremea studenţimii lui Newton, a devenit, probabil mai târziu prietenul său.
Cum s-a desfăşurat viaţa de zi cu zi a lui Newton în primii ani la Cambridge? Despre aceasta s-au păstrat puţine date. Se ştie că uneori lua parte la chefuri studenţeşti şi juca cărţi. Probabil însă pentru a nu se singulariza printre ceilalţi.
Tânărul Newton a fost econom şi ordonat în cheltuielile sale; el cheltuia sume mai importante numai pe cărţi şi aparate ştiinţifice. Veniturile lui, din momentul când a devenit membru al colegiului, au fost destul de importante, atingând 200-250 de lire sterline pe an. Cu o asemenea sumă pe vremea aceea se putea trăi confortabil, mai ales în provincie.

Royal Society a devenit arena principală a luptei şi a victoriilor ştiinţifice ale lui Newton. De la 30 noiembrie 1703 şi până la sfârşitul vieţii, el a fost preşedintele acestei societăţi.
Telescopul lui Newton a devenit curând un obiect de mândrie naţională în Marea Britanie şi aparatul preferat al astronomilor englezi. Multe eforturi pentru perfecţionarea lui s-au făcut de către Edmund Halley, încă din timpul când trăia Newton. El însuşi a continuat să lucreze, cel puţin 10 ani, la îmbunătăţirea aparatului. În Optica se menţionează faptul că în perioada 1681-1682 el a încercat să înlocuiască oglinda metalică cu un menisc de sticlă, acoperit cu mercur pe partea convexă. Telescopul-reflector a fost folosit cu mult succes pentru descoperiri astronomice foarte importante de William Herschel, care a construit în 1789 un instrument, a cărui oglindă avea un diametru de 122 cm. În secolul al XIX-lea, lordul Ross a construit un reflector şi mai mare, cu o oglindă al cărei diametru a atins 182 cm. Cu ajutorul acestui telescop au fost descoperite, printre altele, nebuloasele spirale, adică universuri noi, corespunzătoare galaxiei noastre.
Telescopul lui Newton poate fi considerat drept un preludiu la toată activitatea lui ulterioară.
Aşa cum într-o uvertură, care precede unei mari piesă muzicale, motivele principale se împletesc, tot astfel în telescopul lui Newton se pot urmări izvoarele tuturor direcţiilor principale ale gândirii şi activităţii sale ştiinţifice ulterioare.
Ocolirea aberaţiei cromatice a constituit începutul tuturor cercetărilor optice ale lui Newton; căutarea aliajului potrivit pentru oglinzi a contribuit, probabil, într-o măsură însemnată la cercetările sale chimice ulterioare şi la competenta conducere a Monetăriei. Scopul direct al telescopului – lumea aştrilor – l-a atras pe Newton spre problemele de bază ale mecanicii cereşti ale astronomiei. În fine, munca sterilă cu suprafeţele nesferice, care a precedat reflectorul, era legată în mod inevitabil de geometria secţiunilor conice şi de problemele generale ale analizei.
După acest preludiu cu telescopul, s-au succedat fazele cele mai importante ale vieţii ştiinţifice a lui Newton. La o săptămână de la admiterea lui ca membru al Societăţii Regale, el scrie următoarele rânduri semnificative secretarului Societăţii, Oldenburg: „N-aţi putea să-mi comunicaţi în apropiata dv. scrisoare, cât timp vor mai dura şedinţele săptămânale ale Societăţii, căci eu doresc să supun aprobării Societăţii Regale o comunicare asupra unei descoperiri în fizică, descoperire care m-a dus la construirea telescopului. Nu mă îndoiesc că acest referat va fi mai plăcut decât comunicarea despre aparat; căci după judecata mea, este vorba de cea mai remarcabilă, dacă nu şi cea mai importantă descoperire care s-a făcut vreodată cu privire la fenomenele naturii.”
Newton s-a antrenat în polemică, a trebuit să scrie criticilor scrisori lungi, care treceau prin mâinile secretarului Societăţii Regale – Oldenburg. Îl iritau obiecţiile nefondate, era jignit când concluziile sale erau calificate ipoteze – cuvânt pe care nu-l putea suferea. „Ştiţi – scria el lui Oldenburg – că adevărata metodă de a descoperi însuşirile lucrurilor constă în a le deduce din experienţă. V-am mai spus că teoria mea este concludentă pentru mine… nu numai pentru că sunt infirmate toate presupunerile contrarii, ci şi pentru că decurge din experienţele pozitive şi hotărâtoare.” Răspunzând pentru a doua oară iezuitului Paradis prin intermediul lui Oldenburg, Newton repetă din nou, iritat: „Trebuie să observ, înainte de toate, că teoria mea despre refracţia luminii şi despre culori constă exclusiv în determinarea unor însuşiri ale luminii fără a emite vreo ipoteză despre originea ei”.
Dacă ţinem seama că Newton a lucrat şi în domeniul acusticii, cel puţin teoretic, vedem că urmele activităţii sale pot fi constatate în toate domeniile fizicii: în mecanică, în căldură, în teoria despre sunet, lumină, electricitate şi magnetism şi în domeniul acelor fenomene, care astăzi sunt reunite sub denumirea de „fizică moleculară”.
Newton era, fără îndoială, un om profund religios şi în afară de aceasta, un teolog erudit. În 1703, John Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevăr un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul matematicii, ci şi în teologiei, graţie vastelor sale cunoştinţe în Sfânta Scriptură, puţini putându-se compara cu el”. Newton se bucura de asemenea mare celebritate ca teolog şi în cercuri mai largi.
Triumful ştiinţific al lui Newton în ultimele decenii se împletea într-un anumit grad cu o bunăstare exterioară: onorurile palatului, respectul discipolilor, îngrijire bună acasă. Nepoata sa a continuat să locuiască la el şi nu s-a despărţit de el nici după ce s-a măritat a doua oară cu Condwitt. Bătrâneţea lui a fost liniştită, fără complicaţii şi zguduiri bruşte. Abia la vârsta de 80 de ani s-a constatat la Newton o afecţiune serioasă a vezicii, însoţită de o litiază. Cu toate că deţinea o funcţie înaltă, el a rămas până în ultimele zile modest şi simplu în relaţiile cu oamenii şi în îmbrăcăminte. După mărturia multor contemporani, în înfăţişarea sa exterioară, Newton nu avea nimic deosebit, care să atragă atenţia. Era de statură sub-mijlocie, îndesat şi cu o privire vie şi pătrunzătoare. Numărul destul de mare de portrete în ulei confirmă părerile contemporanilor săi. Newton se bucura de o sănătate excelentă ; până la sfârşitul vieţii sale el a pierdut doar o singură măsea şi şi-a păstrat până la sfârşit un păr des şi frumos, de un alb splendid la bătrâneţe, după mărturia lui Condwitt. Părul şi-l lega uneori cu o fundă. Newton nu era un bun tovarăş de conversaţie, fiind mereu cufundat în gânduri. În legătură cu aceasta s-au păstrat multe anectode despre felul său de a fi distrat. Econom şi socotit, el îşi ajuta întotdeauna cu plăcere prietenii şi rudele. După moartea sa a rămas o moştenire importantă, de 32.000 lire sterline.
Starea sănătăţii lui Newton s-a înrăutăţit vizibil în 1725. În acel an Londra a fost vizitată de preceptorul lui Ludovic al XV-lea, abatele Alary, şi Newton a putut prezida încă şedinţa solemnă a Societăţii Regale, ţinută cu acest prilej.
Din 1725, Newton şi-a încetat de fapt serviciul la Monetărie şi şi-a predat funcţiile soţului nepoatei sale – Condwitt. El a fost mutat la Kensington, iar pe 28 februarie 1727 merge la Londra pentru a prezida şedinţa Societăţii regale. La înapoiere în Kensington, la 4 martie, a avut o criză de litiază. Câteva zile, mai erau speranţe că Newton se va însănătoşi; la 18 martie Newton mai citise ziarele şi avusese o convorbire cu medicul său şi cu Condwitt. În seara aceleiaşi zile el şi-a pierdut cunoştinţa şi a murit liniştit în noaptea de 20 spre 21 martie, în vârstă de 84 de ani. Corpul lui Newton a fost adus de la Kensington la Londra şi înmormântat în cadrul unei ceremonii solemne la Westminster. Peste patru ani, rudele lui Newton au ridicat la mormântul său un monument cu chipul lui, decorat cu diferite embleme şi simboluri.
Epitaful de pe mormântul său conţine următorul text: „Aici se odihneşte Sir Isaac Newton, nobil, care cu o raţiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mişcarea planetelor, căile cometelor şi fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase şi diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înţelept şi corect al naturii, al antichităţii şi al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreţia Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.

OPERA

Lucrări în domeniul opticii

Între 1670 şi 1672 Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică. În acest timp a studiat refracţia luminii, demonstrând că o prismă de sticlă poate descompune lumina albă într-un spectru de culori şi că adăugarea unei lentile şi a unei alte prisme poate recompune lumina albă. Pe baza acestei descoperiri a construit un telescop cu reflexie, care a fost prezentat în 1671 la Royal Society. Newton a probat că lumina este alcătuită din particule. Cercetările ulterioare au demonstrat natura ondulatorie a luminii, pentru ca, mai târziu, în mecanica cuantică să se vorbească despre dualismul corpuscul-undă.
De asemenea, modelul de telescop folosit azi este cel introdus de către Newton.

Teoria gravitaţiei

În 1679 Newton reia studiile sale asupra gravitaţiei şi efectelor ei asupra orbitelor planetelor, referitoare la legile lui Kepler cu privire la mişcarea corpurilor cereşti, şi publică rezultatele în lucrarea De Motu Corporum ("Asupra mişcării corpurilor", 1684).
În lucrarea Philosophiae naturalis principia mathematica ("Principiile matematice ale filozofiei naturale", 1687), Newton stabileşte cele trei legi universale ale mişcării (Legile lui Newton), referitoare la inerţia de repaus şi mişcare şi la principiul acţiune-reacţiune. Foloseşte pentru prima dată termenul latin gravitas (greutate), pentru determinarea analitică a forţelor de atracţie, şi defineşte Legea atracţiei universale.

Opere filozofice şi religioase

Newton a scris numeroase opuscule cu subiecte filozofice şi religioase asupra interpretării unor texte din Biblie, sub influenţa spiritualismului mistic al lui Henry More şi a convingerii în infinitatea universului împotriva dualismului cartezian. Lucrările sale The Chronology of Ancient Kingdoms Amended şi Observations Upon the Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John au fost publicate după moartea sa.

"Filozofia naturală" a lui Newton

Issac Newton nu a fost nici metafizician de profesie ca Henry More, nici în acelaşi timp filozof şi om de ştiinţă ca René Descartes. Filozofia îl preocupă numai în măsura în care are nevoie pentru a pune bazele investigaţiei sale matematice a naturii. Fizica sa, mai exact, filozofia naturală a lui Newton nu poate fi disociată de conceptele inteligibile de timp absolut şi spaţiu absolut, opuse timpului şi spaţiului sensibil sau datorite simţului comun. Timpul absolut, adevărat şi matematic, este numit de Newton Durată. În ceea ce priveşte structura internă a spaţiului, a "diviza" spaţiul, adică a separa în mod efectiv şi real "părţile" sale, este imposibil, imposibilitate care nu interzice efectuarea unor distincţii "abstracte" şi "logice" şi nu ne împiedică să deosebim "părţi" inseparabile în spaţiul absolut. Infinitatea şi continuitatea spaţiului absolut implică această distincţie. Din aceasta derivă afirmaţia că mişcarea absolută este mişcarea în raport cu spaţiul absolut, şi toate mişcările relative implică mişcări absolute. Mişcarea absolută este însă foarte greu, dacă nu imposibil de determinat. Noi percepem lucrurile în spaţiu, mişcările lor în raport cu alte lucruri, adică mişcările lor relative, dar nu mişcările lor absolute în raport cu spaţiul însuşi. În plus, mişcarea însăşi, starea de mişcare, deşi diametral opusă stării de repaus, este totuşi absolut indiscernabilă de aceasta din urmă. Aşadar, noi putem distinge efectiv mişcările absolute de mişcările relative sau chiar de repaus numai în cazul în care determinarea forţelor care acţionează asupra corpurilor nu se bazează pe percepţia schimbărilor ce intervin în relaţiile mutuale ale corpurilor respective. Mişcarea rectilinie nu oferă această posibilitate, condiţiile necesare sunt întrunite doar de mişcarea circulară, care dă naştere unor forţe centrifuge a căror determinare permite recunoaşterea existenţei ei într-un corp dat şi chiar să-i măsurăm viteza, fără a trebui să ne interesăm de poziţia sau de comportamentul vreunui alt corp decât al celui care se roteşte. Descoperirea caracterului absolut al rotaţiei constituie o confirmare decisivă a concepţiei despre spaţiu a lui Newton, ea o face accesibilă cunoaşterii noastre empirice şi, fără să o lipsească de funcţia şi de statutul ei metafizic, îi asigură rolul şi locul de concept ştiinţific fundamental. Căci dacă mişcarea inerţială, adică mişcarea rectilinie şi uniformă, devine - exact ca şi repausul - starea naturală a unui corp, atunci mişcarea circulară, care în orice punct al traiectoriei îşi schimbă direcţia, păstrând totodată o viteză unghiulară constantă, apare din punctul de vedere al legii inerţiei ca o mişcare nu uniformă, ci constant accelerată. Spre deosebire însă de simpla translaţie, acceleraţia a fost întotdeauna ceva absolut şi aşa a rămas până la emiterea teoriei relativităţii generale de către Einstein, care o lipseşte de caracterul său absolut. Or, ca să realizeze acest lucru, Einstein a trebuit să re-închidă Universul şi să nege structura "geometrică" euclidiană a spaţiului, confirmând astfel logica concepţiei newtoniene.

COMUNA MEA...

        COORDONATE GEOGRAFICE

Comuna este situată în partea de NE a judeţului Gorj sub culmile muntoase ale munţilor Parâng, într-o depresiune submontană a Subcarpaţilor Gorjului, ramură a Subcarpaţilor Getici, la o altit. de 600-700m.

Baia de Fier se învecinează la S cu loc. Poienari, la E cu loc. Polovragi, la V cu Cernădia. Satul se înscrie în categoria satelor specifice zonelor submontane care după modul de distribuire al gospodăriilor în teritoriu aparţine tipului de sat răsfirat. Principala ocupaţie a locuitorilor o constituie, creşterea animalelor şi cultura plantelor încă din cele mai vechi timpuri, pentru ca în prezent să apară o serie de alte activităţi care au încadrat satul în categoria celor cu funcţii mixte.

Referitor la datele strict geografice, Baia este mărginită de dealurile Gruiul cu vf. Cornăţelul şi Măgura cu vf. cu aceelaşi nume.

Îndreptându-ne atenţia către nordul comunei, traversăm cheile Galbenului, unde în masa de calcar de aici se află faimoasa peşteră a Muierilor. Continuând drumul de la peşteră spre nord, trecem prin cătunul Galbenul, având pe dreapta culmea Pleşa Cernădiei cu o altit. De aprox. 1100m, iar pe stânga Culmea numită Plaiul Băii, 1125m.

Urcând pe Galben în sus observăm o serie de pâraie care confluează cu acesta sporindu- i debitul: Băiţa, Zmeura, Bîzgele, Florile Albe, Zănoaga şi Muşetoaia.

Versantul de pe partea dreaptă a râului este mai stâncos impunând în peisaj câteva culmi montane ca: Burzul cu vf. Troianul Mare 1545m, Muntele Corneşul Mic, Corneşul Mare cu 1696m iar pe stânga Muntele Zănoaga, muntele Cătălinul, Muntele Stânişoarei care fac trecerea spre zona alpină la peste 2000m, unde găsim şi izvorul Galbenului la 2058m. La NV de izvorul Galbenului se înalţă vf. Micaia 2170m.

Cel mai semeţ vf. din zona noastră îl constituie vf. Păpuşa care se înalţă la 2136m mărginind la N staţiunea montană Rânca care constituie de altfel şi cea mai înaltă staţiune montană din ţară.

Din punct de vedere climatic satul Baia de Fier beneficiază de un climat de adăpost datorită barierei muntoase de la N. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între valorile de 6-10 C, valori specifice zonelor deluroase înalte ale Subcarpaţilor. Cantitatea de precipitaţii se situează între valorile de 600-800mm/an, cantitate suficientă pentru procesele pedogenetice şi dezvoltarea unei agriculturi productive.

Legat de elementele de vegetaţie şi faună, putem afirma că este specific etajul fagului şi al pădurilor de amestec foioase-conifere.

Toate acestea fac din Baia de Fier o importantă destinaţie turistică la nivel judeţean şi naţional, un adevărat sat de “sub munte” în care elementele tradiţionale se îmbină atât de frumos cu cele contemporane.

 

    MONUMENTE ISTORICE SI NATURALE

 

BISERICA „TUTUROR SFINTILOR” DIN BAIA DE FIER

Actuala biserica a comunei Baia de Fier, un valoros monument de cult ortodox reprezinta din punct de vedere arhitectural si  pictural, stilul Brâncovenesc specific secolului al XVIII-lea. Asezata iIn nordul comunei, valea riului Galbenul, cu fata la albia acestuia si altarul spre soseaua ce strabate satul de la sud la nond, spre cheile calcaroase, reprezinta cu prisosinta secolul in care a fost ridicata, confirma vatra satului existenta in urma cu peste doua secole. De asemenea amplasarea ei aici a fost determinata si de faptul ca ea nu putea fi ridicata decit in imediata  apropiere nordica a unei precedente biserici si unui cimitir  situat in jurul acelei biserici astazi disparuta.

Existenta unei vechi biserici care a precedat-o pe cea prezenta ne este confirmata de o inscriptie descoperita in primavara anului 1966 pe teritoriul comunei Baia de Fier, incizata pe un bloc calcaros de piatra, gros de 15 cm., care cuprinde, in limba slavona, pe noua rinduri, cu litere sapate in sensul vertical pisania  :

,,Au zidit fiii lui Danciul , jupan Radul comis si  jupan Petru spatar, acesst hram al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu in anu:17013 (1505)”.

Importanta cu totul deosebita a acestei pietre este  aceea ca ea cuprinde cea mai veche pisanie datata,descopenita pe teritoriul Olteniei pina astazi.

In ceea ce priveste actuala biscrica parohiala a Comunei Baia , aceasta este construita cu ziduri groase, cu piatra de riu si  marunta, locala, cu tencujala din var si nisip  , are in fata un pridvor cu zid gros de peste 80 centimetni, cu arcade in semicerc din caramida marunta, bine presata si arsa. Tinda si interiorul bisericii este  pardositcu blocuri mari de piatra cioplita, de forma patrata .

In interior, intre naos si pronaos, se afla ziduri  despartitoare groase, din caramida maruna . Peretii exteriori sunt relizati din caramida si piatra aavind grosimi de pina la 80 cm  care dau cladirii aspctul unei cetati medievale. Biserica are o singura tura, in fata, la care se urca din naos, pe o scara in spirala, formata din trepte confectionate din stejar.

 

PESTERA MUIERILOR

Pestera Muierilor, splendid monument al naturii, este situata geografic in Depresiunea Getica a Olteniei, pe teritoriul comunei Baia de Fier, judetul Gorj. O ramificatie asfaltata de 7 km pornind in stânga soselei ce leaga orasul Târgu Jiu de Râmnicu Vâlcea porneste din dreptul satului Poenari spre comuna Baia de Fier, asezata la intrarea in cheile râului Galbenul.  Traversând calcarele jurasice-neocomiene amintitul râu a creat pe versantul drept al cheii cel mai vizitat obiectiv speologic din România. Intre miile de pesteri ale Carpatilor putine au un trecut atât de bogat in intâmplari ca Pestera Muierilor de la Baia de Fier.  Numele de Pestera Muierilor, asa cum au denumit-o vechii locuitori ai comunei Baia de Fier, provine din faptul ca, in timpuri stravechi, bântuite de razboaie pe când barbatii plecau la lupta impotriva celor care le incalcau tara, femeile si copii se ascundeau in aceasta Galeriile rezultate ca urmare a carstificarii calcarelor datorita apei infiltrate din râul Galbenul, de-a lungul liniei de fractura NNV spre SSE insumeaza o lungime de aproximativ 3600 m si sunt dispuse 4 niveluri de carstificare. Nivelul inferior subimpartit in doua sectoare: nordic (1500 m) si sudic (880 m) prezinta importanta stiintifica, constituind rezervatia speologica si fiind inaccesibil turistilor.

Patrunzând prin gura nordica de acces ajungem dupa aproape 20 m intr-o zona in care abunda stalactite care captusesc plafonul alcatuind sub lucirea reflectoarelor o masa compacta de turturi. Sub tavanul impodobit se ridica majestuoasa o formatiune stalagmitica ale carei reliefuri par veritabile tuburi de orga.

La cativa metri de aceste formatiuni se deschide in peretele vestic un culoar ce poate conduce cu foarte mare dificultate chiar pasii specialistilor spre ceea ce acestia au denumit Sectorul nordic al nivelului inferior.

Urmarind galeria principala prin care lumina becurilor profileaza in contra-lumina un sanctuar la pasii nostri se ridica din podea o formatiune prin care precipitarea milenara a calcitei a dat o forma asemanatoare unei cupole gotice ce a primit denumirea de Domul mic. In stânga sub feeria proiectata a reflectoarelor apare ceea ce vizitatorii au numit Sala Altarului. Extaziat de arcadele sustinute de coloanele ce imbina plafonul ridicat cu podeaua vizitatorul isi denumeste chiar fara o sugerare formatiunile; Valul Altarului, Amvonul, Candelabrul Mare. Imaginea unui sacrificiu practicat de homo sapiens asa cum l-a practicat in mileniile trecute este revitalizata de imaginea Stâncii insângerate in care scurgerile de oxid de fier au dat dantelariei o finete inegalabila. Mai sus o colonie de lilieci penduleaza in Cupola de 17 m inaltime emitând un sunet asemenea unui clopotel de argint, sunet care e ritmat de picaturile de apa. Spre est, dupa numerosi bolovani, se strecoara o raza de soare ce patrunde prin gura estica a pesterii, gura ce se deschide in versantul abrupt al Cheilor Galbenului.

Revenind la galeria princpala electrificata ce se continua spre sud câstigam spectaculozitatea oferita de varietatea coloanelor stalagmitice care atinse cu un corp dur emit sunete asemanatoare unei orgi electronice. La câtiva metri, intr-o sala inalta si larga se afla reconstituit scheletul unui Ursus spelaeus din dinastia imparatilor acestei pesteri in epoca paleolitica. La câtiva pasi podeaua este presarata cu numeroase bazinete uneori pline cu apa, mai ales primavara. Aceasta zona poarta numele de Bazinele Mari. Plafonul coboara din ce in ce mai amenintator, sub un metru, deasupra podelei, incât lumina becurilorr profileaza o lume ireala de umbre, o lume de basme. Apoi, ca pentru un respiro, o scurgere parietala a imortalizat valurile inspumate ale unei Cascade impietrite in calcita alba cu adâncituri cenusii.

La câtiva zeci de metri intr-o sala spatioasa o formatiune stalagmitica imbracata parca in mantie orientala cu fes pe cap aminteste de Turcul, care a imprumutat numele sau acestei sali - Sala Turcului. Aici stalagmite uriase, cruste parietale, domuri, concretiuni de tavan iau forme ciudate motiv pentru care au fost numite: Cadâna, Mos Craciun, Dropia, Domul Mare, Uliul Ranit etc. Pe o deviatie in stânga, pasind cu atentie Dantela de Piatra si urcând scara metalica ce patrunde in Sala Minunilor cu o bolta ridicata ce ascunde o infinitate de forme, marimi, nuante de precipitare a calcitei. Abundenta si varietatea coloanelor, multitudinea figurilor ciudate finalizate de procesul precipitatiei implica spectatorul intr-o lume ireala. Fascinat de arhitectura ireala din aceasta sala spectatorul se intoarce in Sala Turcului de unde se strecoara prin Poarta, locul unde plafonul coboara din nou la 80 cm deasupra podelei, si ajunge in Sala cu Guano, cu o retea de galerii ce serveste ca loc de refugiu pentru fauna cavernicola.

Coloniile de lilieci adauga plafonului cenusiu al pesterii numeroase pete negre. In afara de speciile de lilieci - Myotis sp. Miniopterus sp. si Rhinolophus sp. - fauna cavernicola a acestei pesteri se compune din miriapode, pseudoscorpioni, paianjeni si numeroase alte nevertebrate inferioare.

Depasind Sala cu Guano, urmeaza un culoar de peste 15 m, unde plafonul pesterii coboara din nou pâna la aproape un metru si este zugravit cu un strat de calcita-apatit, fapt pentru care a primit numele de Plafonul de Argint. Urmeaza Sala Boltilor, unde plafonul este ridicat mult si se sprijina pe arcade semicilindrice. In dreapta acestei sali se afla gura de acces la nivelul inferior sudic, pe care nu-l vom vizita decât imaginar deoarece el constituie o rezervatie stiintifica.

Deci imaginar vom cobori pe scarile metalice pâna la nivelul unde fostul râu a ingramadit haotic omoplati, mandibule, vertebre, cranii. Aceasta galerie a fost numita Galeria Ursilor, deoarece cele mai multe resturi scheletice gasite in ea au fost de Ursus spelaeus. In cimitirul acesta de necuvântatoare preistorice s-au identificat si resturi scheletice de hiene, lei, vulpi, capre salbatice, lupi, mistreti pazite parca de stalactitele si coloanele insurubate in bolta, de stalagmitele crescute pe acest pat de oase ce par ca niste lumânari zamislite de apa pentru privegherea faunei disparute. Ajunsi la picioarele scarii metalice ne strecuram printr-o galerie ingusta ca apoi sa ne ridicam in picioare si sa admiram Valul Muierii, o galerie de calcita cu falduri fara egal, care este preludiul frumusetilor naturale din Sala Perlelor. Apoi tavanul coboara mult, chiar sub 50 cm si ascunde gururi mici, pline cu apa, si numeroase "perle" presarate pe un pat imaculat de calcita.

Ajungand la ultima scara metalica ne abatem lateral in Sala Musteriana, unde arheologii si paleontologii au scos la lumina zilei numeroase obiecte de cultura, dovezi permanente a omului aici cu multe mii de ani inaintea erei noastre.

Revenind la galeria superioara, intr-o bolta ce acopera o sala mare, vizitatorul zareste un horn ce comunica cu exteriorul, horn caruia localnicii ii spun Cosul Pesterii, probabil in amintirea vremurilor cand focul ardea in mijlocul acestei sali. Iesind prin gura sudica a pesterii coborârea pâna la albia râului Galbenu se face pe o carare betonata, strajuita cu balustrada de sustinere .

 

 

SARBATOAREA ANUALA

 

 

Pentru oieri dragostea de meserie este mai presus decât luxul lăsat în casele lor din vale. Primăvara urcă în munte în urma ciopoarelor de oi aducând cu ei întreaga gospodărie pentru a petrece aici mai multe luni de zile din an.  Chiar dacă fumul de stână e înecăcios, ei îşi iau fluierul la brâu şi urmaţi de oi şi câinii lor merg spre vârful muntelui păscând oile şi cântându-şi  doinele.

Ciobanii nu au trăit sub semnul calendarului, al zilelor şi lunilor înscrise în el, ci sub semnul anotimpurilor. Au plecat singuri cu oile primăvara pe munte, i-au bătut vânturi şi ploi, i-au mistuit dorurile. Despre toate astea au doinit  auziţi de mioare sau au hăulit de au răsunat văile. Adeseori, şi-au însoţit glasul cu tânguirile fluierelor. Atunci când ciobanul era mistuit de dor şi necaz, scotea fluierul de pe mâneca cojocului şi îşi alina suferinţele în frumoasele doine ciobăneşti

Oierii îşi duc vara oile în munte, iar toamna, când timpul se strică şi zilele devin tot mai răcoroase, cam pe la Sfânta Marie Mică, ciobanii şi băciţele coboară în sat. Când toamna îşi arată primele semne  ciobanii ştiu că oile au nevoie de adăpost pentru iarnă şi făcându-şi bagajele pleacă uşor la vale  lăsând în urmă nostalgia priveliştilor montane.

Ajunse în satul de obârşie turmele sunt adunate pâlcuri-pâlcuri şi se face numărătoarea oilor. Gazdele cu puţine oi şi le iau acasă iernându-le în sat. Adevăraţii ciobani, cei cu turme de sute şi chiar mia de capete le duc la iernat la câmp.

Peste munţi se aşterne linişte deplină. Stânile rămân singure în imensitatea munţilor, nu se mai aude clinchet de clopot sau fluier de cioban.

Coborâtul oilor de la munte este prilej de bucurie pentru păstorii locului, bucuria revederii cu cei dragi, este prilej de îngrijorare pentru zilele ce au să vină, pentru iernatul turmelor, pentru hrana animalelor, pentru desfacerea produselor muncii lor.

Festivalul Folcloric Naţional "Coborâtul oilor de la munte", festival care are loc în cea de-a treia duminică a lunii septembrie sărbătoreşte acest coborât al oilor de la munte. Aici sunt invitate formaţii cu specific ciobănesc din toate zonele ţării.

 Şi astfel şi anul acesta sunt invitate pentru a sărbători alături de locuitorii comunei Baia de Fier, ansambluri şi formaţii artistice din judeţul Gorj şi din judeţe Vâlcea, Sibiu, Olt şi Alba. Vor porni în paradă de la căminul cultural până la scena din poiana de la Ieşire Peştera Muierilor  şi va răsuna valea şi ne vor încânta auzul cu cântecul şi dansul popular din zonele din care vin.

 

            

GAURA NEAGRA

O gaură neagră este un obiect astronomic înconjurat de o suprafaţă limită în care câmpul gravitaţional este atât de puternic încât nimic nu poate scăpa după ce a trecut de această suprafaţă orizontul evenimentului. Radiaţia electromagnetică (lumina de ex.) nu poate scăpa dintr-o gaură neagră, aşa încât interiorul unei găuri negre nu este vizibil, de aici provenind şi numele. Gaura neagră are în centrul ei o regiune cunoscută şi ca „singularitate". La suprafaţa limită gravitaţia este atât de mare, încât nici o rază de lumină n-are energie suficientă pentru a pătrunde în afară. Deplasarea gravitaţionala spre roşu este la această suprafată limită, infint de mare. Viteza de scăpare gravitaţională este la suprafaţa limită egală cu viteza lumini, aşa încât raza suprafeţei limită este egală cu raza traiectoriei circulare, numită raza Schwarzschild.

Cea mai simplă gaură neagră are masă, dar nu are moment cinetic. Aceste găuri negre sunt adesea denumite găuri neagre Schwarzschild după fizicianul Karl Schwarzschild, care a descoperit soluţia ecuaţiilor de câmp ale lui Einstein din 1915. Acesta a fost prima soluţie exactă în teoria relativităţii generale din domeniul ecuatiilor lui Einstein care a fost descoperită, şi în conformitate cu teorema relativităţii a lui Birkhoff numai soluţia vacuum prezintă o simetrie sferică a spaţiului-timp. Acest lucru înseamnă că nu există nici o diferenţă observabilă între câmpul gravitaţional al unei astfel de gauri neagre şi oricare alt obiect sferic de masa asemănătoare. Noţiunea populară a unei gauri neagri că "atrage tot în ea" din ceea ce există în apropierea sa este, prin urmare corectă doar aproape de limita orizontului găurii neagre; mai departe, câmpul gravitaţional extern este identic cu al oricărui alt corp cu masă asemănătoare.

În general soluţiile găurilor negre au fost descoperite mai târziu, în secolul 20. Soluţia Reissner-Nordström descrie o gaură neagră cu sarcină electrică, în timp ce Kerr metrice randamentele o gaură neagră prin rotaţie. Mai mult în general, cunoscut staţionare soluţie Black Hole, Kerr-Newman metrice, descrie atât de încărcare şi, momentului cinetic.

          Formarea

Când o stea de aproximativ 20 de ori mai mare ca soarele îşi epuizează "combustibilul" intră în colaps nemaiputând să susţină toate reacţiile ce au loc în interiorul ei. Ea explodează provocând o explozie de proporţii numită supernovă. Dar miezul stelei rămâne compact iar colapsul continuă. Particulele miezului se zdrobesc una de alta din cauza propriei gravitaţii până când tot ce rămâne este o gaură neagră.O explicaţie schematică a unei găuri negre ar fi următoarea:
Se cunoaşte faptul că masa distorsionează spaţiul. Ce vrea să înseamne asta? Dacă spaţiul ar fi un un plan întins pentru ca Terra să poată exista în el, distorsionează. În locul unde se află Pământul spaţiul nu mai este plan ci se produce o adâncitură. O gaură neagră produce o adâncitură extrem de mare în spaţiu, care este din cauza adâncimii şi dă impresia de gaură.
Un exemplu practic ar fi următorul:
Avem un lac. Ne imaginăm că acesta reprezintă spaţiul. Punem câteva sfere în el care plutesc şi care reprezintă corpurile cereşti. Dacă în lacul respectiv ar apărea un vârtej de apă foarte puternic şi mai ales adânc, toata apa (care reprezinta spaţiul), şi odată cu el şi sferele (corpurile cereşti) ar fi atrase în acel vârtej, puterea cu care apa (spaţiul) se duce în vârtej fiind atât de mare încât sferelor le este imposibil să scape

       Componenţa şi efectele

La marginea unei găuri negre este o "graniţă" invizibilă numită orizontul evenimentului. Odată depăşită această graniţă nimic nu poate scăpa din gaura neagră nici măcar lumina, motiv pentru care ceea ce se întâmplă într-o gaură neagră este invizibil de unde provine şi numele. În interiorul unei găuri negre, în ciuda aparenţelor, se presupune că este extrem de luminos, deoarece lumina este şi ea prinsă în gaura neagră. Materia absorbită de gaura neagră este de asemenea acolo, fiind supusă la diverse efecte fizice şi comprimată. În centrul unei gauri negre este unul dintre cele mai misterioase fenomene fizice: singularitatea. Singularitatea este un punct de volum ce tinde spre zero dar care conţine o masă ce tinde spre infinit. În cazul unei găuri negre, singularitatea este masa unei întregi stele de minim 20 de ori mai mare ca Soarele nostru, concentrată într-un punct al spaţiului. Singularitatea are o forţă gravitaţională colosală, ea dând forţa de atracţie a unei găuri negre.
O gaură neagră poate îngloba extrem de multă materie, în ciuda dimensiunilor ei nu tocmai mari, deoarece ea comprimă materia. Materia pe care o gaură neagră nu intra în ea cu o traiectorie dreaptă, ci rotindu-se în formă de spirală, apropiindu-se din ce în ce mai mult de gaură. În timp ce gaura neagră absoarbe multă materie din cauza rotirii acesteia in jurul găurii, gaura neagră numai pare neagră din cauza culorii materiei care, în timp ce se roteste poate depaşi de zeci de ori marimea găurii negre. Dar gaura neagră rămâne în centrul cercului de materie, fiind vizibilă.
O gaură neagră supermasivă este un adevărat "monstru" spaţial. Ea este de milioane de ori mai mare decât o gaură neagră obişnuită şi poate captura de miliarde de ori mai multă materie decât conţine Soarele nostru. Aceşti "monştri" pot absorbi galaxii întregi. Majoritatea galaxiilor de mari proporţii (de ex: Calea Lactee) au în centrul lor o gaura neagră supermasivă.

      Undele gravitaţionale

În cazul găurilor negre gigantice din centrul galaxiilor fuziunea acestora va produce un cataclism cosmic. O parte din stelele celor două galaxii vor fi înghiţite de cele două găuri negre, iar altă parte va fi expulzată în spaţiul intergalactic. Teoria prevede că această coliziune va produce unde gravitaţionale pe care astronomii speră să le detecteze. Undele gravitaţionale se deplasează cu viteza luminii şi produc o modificare a spaţiului şi a timpului în zonele pe care le traversează.
Se estimează că dacă două obiecte de pe Pământ ar fi la un metru distanţă unul de celălalt, trecerea undelor gravitaţionale ar modifica această distanţă cu miliardimi de metru! Tehnic, aceste variaţii minuscule pot fi măsurate numai prin metode interferometrice. În prezent există trei proiecte în curs de dezvoltare: Ligo, Virgo şi Lisa(două de pe Pământ şi unul din spaţiu), care au ca scop măsurarea deformărilor spaţio-temporale. Prin eventuala identificare a undelor gravitaţionale, teoria relativităţii generale a lui Einstein va căpăta o nouă confirmare.

Gaura neagra din centrul galaxiei noastre emite flacari

Cel mai detaliat studiu al Sagetatorului A* (SgrA*), enigmatica gaura neagra supermasiva din centrul galaxiei noastre, facut cu ajutorul telescopului spatial Hubble si a observatorului cu raze X SMM-Newton, a aratat ca o serie intreaga de emisii luminoase apar in zona din apropierea gaurii negre, pe o gama larga de lungimi de unda, si ca aceste emisii cresc si scad toate la un loc.
Aceste observatii ii vor ajuta pe astronomi sa inteleaga mai bine dinamica lui Sgr A* si sa gaseasca sursa acestor emisii.
"Am observat ca emisiile mai putin energetice in infrarosu apar simultan cu emisiile mult mai energetice de raze X precum si odata cu emisiile in domeniul submilimetric", a spus Yusef-Zadeh. "De aici putem deduce ca particulele care sunt accelerate catre gaura neagra dau nastere acestor radiatii in domeniul infrarosu, submilimetric si cel al razelor X. In plus, nu tot materialul care se apropie de gaura neagra este absorbit in ea. O parte a materialului poate fi ejectat din vecinatatea orizontului gaurii negre. Observatiile noastre indica faptul ca aceste emisii au suficienta energie pentru a scapa chiar de la o apropiere foarte mica de sfera de influenta a gaurii negre."
"Acest lucru este complet neasteptat", a mai adaugat Yusef-Zadeh. "Celelalte gauri negre din alte galaxii nu manifesta o asemenea activitate. Dupa toate aparentele aceste emisii se datoreaza dinamicii materialului capturat - foarte aproape de orizontul gaurii negre. In plus, emisiile fluctueaza la niveluri scazute asemeni unor palpairi. Radiatia emisa rezulta in urma miscarii cu mare viteza a materialelor catre regiunea cea mai apropiata a gaurii negre. Este modul de viata al lui Sgr A*, acest nivel scazut de activitate permanenta."